Calea mea către a fi mamă

Cezariana mea (1)

Am oscilat dacă să mai povestesc sau nu în detaliu cum s-a întâmplat cu cezariana. Timpul e foarte limitat acum, deja au și trecut 3 săptămâni și nici nu mai țin minte toate detaliile, dar să încerc.
Pe la 11 am fost invitată să merg la terapie intensivă pentru pregătiri. Eu nu aveam niciun bagaj la mine pentru naștere, și aici nu eram la spitalul privat unde trebuia să ai doar pasta de dinți și periuța, ci eram la spitalul de stat, unde trebuia să împrumuți vată de la altă mămică dacă nu aveai. În primul rând aveam nevoie de cutia pentru recoltarea de celule stem (asta trebuia să intre în sala de operații o dată cu mine). Soțul meu a făcut rapid un drum cu această cutie. Apoi i-am trimis pe telefon ce bagaj era necesar pentru terapie intensivă. A mai făcut apoi un drum și mi-a adus și ce era pe acea listă (asta îmi trebuia după operație, în prima zi). Bagajele le primeam prin intermediul unor asistente, că el nu avea acces la terapie intensivă.
După vreo oră am început pregătirile. Singurul meu gând (nu mă gândeam deloc dacă bebe e ok sau nu, la cât se mișcase cu o seară înainte, mi se părea firesc că e bine) era dacă e fetiță sau băiețel. Mi s-a pus o branulă nouă (deși o mai aveam pe cea care a fost folosită în aceeași zi pentru o perfuzie), cică mai mare, de altă culoare. În fine, am primit 2 borcănele pe venă (ser cu ceva…?) și o picătură cu …altceva în ochi ca să vadă dacă nu sunt alergică la substanța cu care urma să fac anestezia. Voiam să dau vreun ban la un anestezist, doar că doamna care se ocupa de toate astea părea să fie asistentă. A venit la un moment dat și o tinerică și m-a întrebat una-alta. Cred uneori că protocolul ăsta de întebări ale anestezistului e doar ca să îți dea o oportunitate să îi bagi ceva în buzunar. A venit, i-am răspuns, i-am băgat.
După încă vreo 30 de minute, că deja mă plictisisem, nici emoții nu mai aveam, m-au luat…uite că nici nu mai țin minte, parcă într-un scaun cu rotile, până la sala de operații. Acolo m-am așezat pe masa de operații, foarte îngustă, de mi se părea că alunec de pe ea, ba pe o parte, ba pe alta. Am primit anestezia în coloană, fără vreo senzație de rău, deși mâncasem ceva cu vreo 2 ore înainte. A venit și doctorița. Mi s-a montat și sonda urinară și a început. Am primit imediat o veste nu prea bună. Doctorița a zis că lichidul este verde cu o tonalitate foarte gravă, ca și cum mă certa că am așteptat până acum. Asta însemna că la un moment dat, bebe a avut o suferință. Cam atât știam atunci despre acel lichid verde. Nici nu mă mai gândeam dacă e fetiță sau băiețel. Doar m-am speriat. Apoi cineva de la neonatologie a zis: dacă o să respire/plângă, nu are importanță. Și a plâns!!! Era bine! Am auzit apoi “e fetiță”, dar nu prea puteam să asimilez asta. Eram așa convinsă că e băiețel, că parcă nu puteam să cred. Apoi mi-au arătat-o, toată plină de acel clei alb. După un minut au luat-o. Ieșind au zis: Apgar 9. Nici acum nu știu de ce 9, dar băniesc că pentru că a fost cezariană. La primul copil când le ziceam la medici că a fost cezariană și a luat Apgar 10, ziceau că așa ceva nu ar trebui să existe. În fine, eu am rămas puțin neliniștită cu privire la lichidul amniotic verde. Și am mai întrebat o dată: dar cu lichidul? Și doctorul care o asista pe doctoriță m-a liniștit, mi-a zis să nu mă ancorez în asta că a fost bine. Mi-era un pic teamă să nu pățească ceva în orele următoare din cauza acestui lichid, dar am încercat să mă liniștesc.
Restul operației a decurs bine, apoi am fost mutată pe un pat care a fost dus înapoi la terapie intensivă. Am început să primesc alte perfuzii (cu …????poate ar fi ok să ni se și spună ce pun acolo). Vorbeam cu lumea la telefon, pe facebook, totul era ok. A venit apoi și soțul meu, cam 3 minute, și tot atunci au adus-o și pe fetiță și am pus-o 2 minute la sân. Știa deja draga de ea ce era de făcut cu el. Apoi au plecat amandoi și eu am rămas liniștită. După vreo 2-3 ore au început să se simtă durerile, usturime în zona operației și contracții (probabil au pus ceva în vreo perfuzie pentru declanșarea de contracții, respectiv pentru eliminarea lohiilor). Contracțiile astea dureau foarte tare. Imaginați-vă să vă contractați un mușchi care tocmai a fost tăiat. Not fun. Pur și simplu mă schimonoseam la față și mă încordam toată când venea o contracție de asta. Mi-au pus apoi un calmant, dar tare greu și-a mai făcut efectul. Spre seară a trebuit să mă dau jos din pat cu ajutorul unei infirmiere. Mi se părea că nu o să pot în veci să mă ridic cu toată durerea aia, dar am putut. Eram destul de amețită, dar cred că era și normal. Apoi ni s-a pus un calmant ca să dormim și am dormit aproximativ. De la cezariana trecută țineam minte cât de greu mi-a fost în fiecare din cele 3 nopți de la spital să mă întorc de pe o parte pe alta. Acum în schimb, m-am culcat pe o parte și m-am trezit pe alta, fără să îmi dau seama cum am făcut asta (va urma)

Advertisements

Comments on: "Cezariana mea (1)" (2)

  1. Felicitari! Ma bucur nespus pentru voi 4:)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: