Calea mea către a fi mamă

Cezariana mea (2)

Vă povestesc ce s-a întâmplat după operație, mai precis după ce am fost dusă la terapie intensivă.

Imediat mi-au fost puși niște ciorapi speciali împotriva formării de cheaguri de sânge (și am trăit aceeași senzație ciudată că picioarele mele nu sunt ale mele). Am fost vizitată apoi din nou de anestezist și de rezidentă și le-am cerut niște apă amândurora. Ambii au uitat să îmi aducă și am suferit puțin de sete până mi-a dat o asistentă niște apă. Când anestezia a început să se ducă, mi-a fost administrat un calmant prin branulă. Între timp mi s-a mai dat și glucoză și încă ceva pentru hidratare. Durerea era medie, dar anestezia nu se dusese de tot. Mi s-a spus că pot cere un calmant mai puternic dacă vreau, dar n-o să mai pot pune copilul la sân în seara respectivă. Și chiar voiam să îl pun. Mi s-a dat și telefonul și am vorbit cu mama și cu soțul. Mi-a dat vestea pe care o așteptam: circumferința craniană 34 cm. Adică super bun!!! (la măsurătoarea de la ultima eco avea 31.5cm). Liniștită de vestea asta, am încercat să adorm, dar nu am reușit. Cele 3 ore de la terapie intensivă mi s-au părut atât de lungi!

După aceea am fost dusă la rezerva mea (la fel, trasă de pe un pat pe altul, practică ce mi se pare foarte nepotrivită). Soțul meu putea veni să mă vadă. A venit pe la 2 și ceva (ora cezarienei a fost 9.30), eram cu perfuzia, cu sonda, cu un tampon mare de vată între picioare pe care îl simțeam plin, cu capul cât mai nemișcat ca să nu am dureri de cap de la anestezie. Dar apoi a venit și bebe cu noi în cameră și n-a mai contat nimic. Au pus-o în pătuț lângă mine și a fost atât de cuminte. La un moment dat au venit și părinții mei (mi-era un pic penibil de tatăl meu cu sonda, tamponul etc), dar sub pătură nu se vedea nimic. Cât au stat ai mei bebe a fost dus la neonato, unde au putut-o vedea prin geam (asta e politica spitalului). Pe parcurs ce a trecut timpul capul patului mi-a fost ridicat mai sus. La 7 soțul meu a trebuit să plece (orele de vizită se termină la 7) și mi-a fost tare greu să rămân singură. Spre seară au venit 2 asistente și m-au ajutat să mă ridic din pat, să merg până la baie să mă spăl puțin pe sâni ca să încerc să îi dau mâncare lui bebe. A fost greu pentru că tăietura durea foarte tare, dar am reușit. Bebe a tras din sân, dar nu curgea mare lucru. Doar ceva transparent. Am aflat mai târziu că ar fi colostru (deși eu știam că ar fi trebuit să fie galben). Mi-au lăsat sonda urinară până a doua zi, deși o simțeam îngrozitor de dureros și aș fi vrut foarte tare să mi-o scoată. La operația pentru chist nici nu am simțit sonda urinară, parcă nici nu era. Pe asta am simțit-o în fiecare clipă.

Mi l-au adus pe bebe și a doua zi la 9 cu același rezultat la sân. După fiecare astfel de masă i se dădea lui bebe lapte praf “completare” (de fapt cantitatea întreagă). Următoarele 2 zile cam în asta a constat: umblat câte puțin prin cameră, vizite repetate ale medicilor de la spital – neonatolog, obstetrician, pus fetița la sân, dat completare, adaptare cu bebe, învățat de la asistente cum se schimbă un scutec, cum se scoate aerul după masă, cum se face băiță. Toate mi-au fost foarte utile!!! Ceea ce am să le reproșez celor de la spital este că nu reacționau mereu când le ceream ceva. De fapt, erau 2 situații: una când apăsam pe butonul din cameră și solicitam ceva (să mă ajute cineva să mă ridic, să îmi dea un calmant) – și la asta reacționau foarte prompt; și a doua când rugam ceva ce nu era urgent, de exemplu să mi-l aducă pe bebe sau să cheme pe cineva de la neonato să aducă completarea de lapte – aici se întâmpla să dureze și peste jumătate de oră să se întâmple ceea ce ceream. Eh, nu poate fi totul perfect.

În ultima seară am fost adunate mai multe mame care se externau în ziua următoare și am fost instruite despre ce produse avem nevoie pentru băiță, ca medicație a lui bebe (calciu gluconic în primele 10 zile și D3 din ziua a zecea), cât lapte să dăm copilului, cum să recunoaștem diareea/constipația/febra și cum să le tratăm. La fel, foarte util!!!

Când m-am întors în cameră i-am spus unei asistente că îmi simt sânii cam tari și cam calzi. A pus un pic mâna și a zis că nu e de glumă, trebuie pus ori bebe la sân, ori pompa, ori ambele, pentru că altfel mă ia din plin furia laptelui și o să fie extrem de dureros. Bebe n-a tras mare lucru așa că mi-au adus pompa. Nici cu ea nu ieșea nimic, deși mă trăgea de nu mai puteam. Mi s-a spus să pun comprese calde. Și așa beteagă cum eram (să nu vă închipuiți că la 3 zile de la cezariană puteam alerga prin cameră, de-abia mă mișcam) mi-am tot pus comprese și am tot încercat să trag cu pompa. Ieșea de acum ceva galben, gras și bun pentru bebe. Din păcate, am dat și cu cremă de mâini pe sâni ca să îi pot masa, crema a ajuns și în lapte așa că a trebuit să îl arunc.

Dar la un moment dat iar n-a mai curs. A venit o a asistentă care m-a tras de sfârcuri de mi-au dat lacrimile și mi-a zis să fac la fel, să insist pentru că altfel o să sufăr mult mai mult a doua zi. Și iar comprese (deja eram udă pe cămașă și pe brâul pus peste operație), și iar pompat și iar bebe la sân. Mi-au adus altă cămașă și alt brâu. Până la urmă am reușit să mulg puțin cu mâna mea, pompa și asistentele nu le-am suportat prea bine. După ce s-au mai detensionat sânii puțin m-am culcat. Bebe a dormit cu mine și am pus ceasul să sune peste 3 ore ca să îi dau, așa cum am fost instruită, lapte. Nu am dormit deloc pentru că mă ridicam (cu mare greutate, normal) la fiecare suflu mai zgomotos a lui bebe, la fiecare oftat, la fiecare sunet al lui.

Cam asta a fost ultima noapte în spital (am dormit adunat cam o oră). Pericolul “furiei laptelui” nu trecuse însă, mi s-a spus ca și acasă să continuu să mulg și să urmăresc să nu las sânii să devină tari. Pe de altă parte a fost foarte bine că mi-a venit laptele în ultima noapte din maternitate, ca acasă probabil n-aș fi știut ce e de făcut ca să nu pățesc mai rău. Acasă însă mă așteptau bunici, mătuși, unchi (ai lui bebe adică), dar spre norocul meu nu au stat prea mult și mi-am trimis soțul imediat să cumpere o pompă pentru sân și am eliberat foarte bine sânii cu ea.

Cam asta a fost experiența cezarienei. Acum, la 3 săptămâni, incizia nu mă mai doare deloc și în afară de niște dureri abdominale (digestive) pe care cică le resimt din cauza faptului că peritoneul a fost tăiat și cusut la loc, mă simt ca nouă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: