Calea mea către a fi mamă

Archive for March, 2013

Prima lună cu Diphereline

Am început Dipherelinul pe 22 februarie, așa că a trecut deja o lună. Mi s-a spus încă de la început că în prima lună nu o să am mai deloc efecte secundare, dar tot îmi era teamă.

Ce am simțit eu în perioada asta au fost niște dureri de cap ciudățele, dar nu pot să le pun pe seama injecțiilor, pentru că le-am mai avut și altă dată, într-o perioadă stresantă din viața mea. Sau poate că Dipherelinul a fost perceput de corpul meu tot ca un mare stress.

Au fost și ceva de genul unor bufeuri, dar foarte blânde. Ca atunci când faci efort și apoi, când te odihnești, simți o senzație de căldură în corp.

Cam atât am perceput ca efecte secundare. Sper ca și lunile viitoare să fie la fel de bune.

În altă ordine de idei, am avut o menstruație mai lungă (injecția de Diphereline am făcut-o în prima zi de menstruație), dar după ce a trecut nu am mai avut nicio altă sângerare în prima lună.

Advertisements

Operație de endometrioză (3)

După două zile la reanimare, am fost mutată la Salon. Din păcate tot cu furtunașul de dren după mine. Nu pot să zic că îl simțeam mereu, dar aveam grija lui, plus că atunci când mă așezam în pat (la momentul ăsta făceam plimbări de câteva minute bune) mă durea îngrozitor locul de unde ieșea furtunașul.

Știu că poate fi TMI (too much information), dar în recuperarea după o astfel de operație este foarte important să ai gaze și scaun. Gaze am avut încă de la reanimare, și apoi și scaun după ce m-am mutat. Nu pot să zic cât de complicat e să ieși cu scaun pe un WC de spital, cu o tăietură proaspătă pe burtă. După încă o zi mi-a scos medicul și furtunul din mijlocul operației. Spre marea mea mirare, nu m-a durut absolut deloc. De fapt acum nu prea mă mai mir, pentru că locul operației și acum, după 4 ani, e amorțit, adică nu simt toate senzațiile normale ale pielii în jurul tăieturii.

După asta, recuperarea a fost mai ușoară. La încă una-două zile am plecat acasă. M-a durut fiecare groapă din asfalt. La încă 7 zile am fost la scoaterea firelor, a durut și asta, dar nu foarte tare.

A fost foarte greu la schimbarea pansamentului, care o făcea mama mea. Asta pentru că în locul acela unde fusese furtunașul de dren rămăsese o gaură mică, pe unde supura ceva. Mi se făcea rău când mă uitam, mă așteptam să îmi iasă mațele pe acolo. După ce s-a lipit, a rămas acolo ca o bulă de piele, ca o picătură de lichid semitransparent, doar că era solid :). A dispărut după câteva luni.

M-a mai durut și acasă, încă vreo lună, din ce în ce mai puțin. Aproximativ două-trei luni am purtat un brâu strâmt peste operație, pentru refacerea mușchilor.

După 3 luni am dansat la propria nuntă toată noaptea.

După mai mult de un an (mare prostie!, dar mai bine mai târziu decât niciodată) am fost să îmi iau rezultatul de la anatomo-patologie. Nu mi-a spus nimeni că ce s-a scos va fi dus la analize și că va trebui să merg să iau rezultatul. Doamnele de acolo au fost suficient de drăguțe să se uite în arhiva registrelor lor și să îmi dea o foaie cu rezultatul. Fără foaia asta nu puteam obține compensarea la Diphereline.

Operație de endometrioză (2)

O să fie un pic dificil să îmi amintesc toate detaliile, pentru că au trecut 4 ani de atunci…dar am să încerc.

M-am internat la Spitalul Cuza Vodă din Iași cu două zile înainte de operație. Am făcut niște analize de sânge, o radiografie pulmonară, un consult cardiologic, un consult ginecologic, o discuție cu anestezistul (i-am dat și “mulțumirea” cuvenită tot atunci). De “mulțumirea” pentru medic s-a ocupat mama mea în ziua dinaintea operației. În după-amiaza aceea nu am mai avut voie să mănânc nimic, iar în seara aceea și în dimineața următoare am făcut clismă (don’t remind me). Seara ni s-au dat două pastiluțe calmante, ca să dormim bine. Țin minte că în seara dinainte operației era o atmosferă de tabără așa printre femeile din salon (era un salon doar cu paciente ce urmau a fi operate, pentru că după operație se stătea în altă parte).

Dimineața mi s-a dat o cămășuță pe care am pus-o pe mine fără nimic altceva. O bunicuță din salon ne-a dat cu mir pe toate ce intram la “sală”. Am intrat într-o cameră de pregătire unde mi s-a pus o branulă, apoi  am intrat pe picioarele mele în sala de operație și m-am urcat pe masă. Acolo mi s-a pus o sondă urinară (n-a durut, doar o mică înțepătură), mi s-au conectat diferite aparate (pentru puls, saturația de oxigen, tensiune). Apoi mi s-a pus o mască pe nas și gură (pentru anestezie) și am intrat pentru 3-4 secunde în panică pentru că mi se părea că mă sufoc.

Ce îmi amintesc apoi e că încercam să respir, dar nu puteam pentru că aveam un tub în gât. Nici acum nu știu dacă a fost o amintire reală sau un vis. Nu știu dacă mi s-a dat o anestezie atât de puternică încât a trebuit să fiu întubată, sau poate e o practică obișnuită…habar n-am. Știu apoi că mă trezeam câte un pic și apoi adormeam înapoi, în sala de reanimare. Am fost totuși conștientă destul cât să cer un telefon și să vorbesc cu mama mea și cu logodnicul meu să le spun că am ieșit din operație. Mama mea a venit apoi în salon, a dat câțiva bani asistentelor și a lăsat-o să stea lângă mine chiar la reanimare. Atunci am apreciat foarte mult faptul că aveam o sondă urinară pentru că mi se puneau perfuzii după perfuzii pentru hidratare (cu sonda nu simți nevoia să mergi la toaletă, vezica se golește continuu prin tub). Știu că m-am uitat la un moment dat la conținutul pungii și am văzut că era sânge. Doar că nu era punga de urină cea la care mă uitasem, ci punga de dren, care era conectată la un tub care ieșea din operație.

Știu că au fost niște situații în acea primă zi, de care îmi amintesc ca prin ceață. Mă furnicau foarte tare palmele și i-am zis mamei și imediat mi s-a făcut un calciu și mi-a trecut. A venit medicul și l-am întrebat ce a scos. Mi-a zis că nu a scos ovarul stâng cu totul, așa cum mi-a spus la ecografie că s-ar putea să fie nevoie, ci doar o bucată din el. Dreptul era neatins de chist. Mi-a mai spus că o să mai vorbim mai târziu, pentru că nu o să țin minte ce îmi zice, dar asta m-a ambiționat și am reținut exact ce mi-a zis atunci 🙂 .Am mâncat zeamă de supă de legume și mi s-a făcut greață (cred că din cauza cepei) și am vomat. M-a durut atât de tare operația când m-am încordat să vomit încât, în ceața mea de atunci, am chemat asistenta și i-am zis că mi s-a rupt operația. Ea s-a uitat și a văzut că pansametul era plin de sânge, dar, normal, nu se rupsese nimic. A chemat medicul de gardă să îmi schimbe pansamentul, pentru că asistentele nu au voie să facă acest lucru. Nu am putut să dorm deloc bine în noaptea aia, era o vânzoleală continuă.

A doua zi mi s-a scos sonda și branula și am reușit să merg cu ajutor până la baie. Foarte enervant era că trebuia să car punga aceea de dren după mine. A doua seară mi s-a făcut o injecție intramusculară cu un analgezic. M-a durut atât de tare injecția încât am regretat că am cerut-o. Dar e posibil să fie din vina mea, pe mine mă dor toate injecțiile și fac niște gâlme sub piele care se mențin săptămâni bune.

În ziua următoare (a treia zi după operație) m-am mutat într-un salon obișnuit.