Calea mea către a fi mamă

Viața cu bebe: luna 3

Să vă mai spun câteva întâmplări din a treia lună cu fetița noastră dragă.

Ziua doarme acum foarte prost, doar la plimbare (am luat o manducă și doarme foarte repede și bine cât timp o plimb cu ea) sau cu sânul în guriță. Cum îl scot (eu sau uneori îl lasă ea) în următoarele 5 minute se trezește. Se pare totuși că atât timp cât noaptea doarme bine (și doarme vreo 11 ore cu 2 pauze de papa), asta e foarte bine pentru ea. Mă întrebam la un moment dat dacă aș putea să o păcălesc cu suzeta, deși am citit păreri contra, cu care de altfel sunt de acord. Din fericire (zic din fericire că mi-a luat povara deciziei de pe umeri), decizia a fost luată de bebe însăși, care nu suportă defel să stea cu suzeta în guriță. Pe de altă parte, asta înseamnă că sunt aproape permanent lângă ea în timpul zilei, nu pot să fac treburi casnice, de-abia reușesc să încălzesc mâncarea, să mănânc și să îmi spăl vasele.

Pe la două luni și jumătate m-am apucat să fac exerciții pentru burtă. Asta pentru că sunt foarte nemulțumită de aspectul meu…la corp sunt bine, dar burta arată încă de parcă aș fi însărcinată în luna a patra. Din câte am observat, nu am grăsime propriu zis pe burtă, dar mușchii sunt mai lejeri, mai puțin fermi, astfel încât dimineața când e burta goala abdomenul e plat, seara e super umflat. Anyway, în a doua zi de când am început să fac abdomene, m-a durut foarte tare operația, parcă mă înjunghia ceva în partea stângă. Asta s-a întâmplat pe parcursul unei nopți. A doua zi a rămas doar o durere vagă gen usturime care a mai durat câteva zile. Și acum mă mai ustură uneori, dar concluzia mea e că încă nu mă pot apuca de abdomene :)

Am avut într-o zi o durere la un sân. Am crezut că e mastită…probabil nu a fost. Am acționat repede cu comprese cu varză zdrobită și cartof ras. A doua zi deja era mai bine. Cauza pe care am presupus-o a fost că bebelina doarme foarte bine noaptea și după 6-7 ore de somn mă trezesc și eu cu sânii foarte plini și tari. Uneori se întâmplă să golească doar un sân și rămân cu celalalt pietroi până peste vreo 2 ore când se mai trezește o dată. În dimineața aia am încercat să mulg un pic cu mâna, cât să înmoi cât de puțin sânul și cred că am apăsat prea tare și s-a inflamat puțin. Am pregătit de acum pompa pentru situații de genul ăsta.

Ziua mănâncă destul de des. Am renunțat la aplicația care cronometra cât timp doarme/mănâncă. O folosesc doar pentru a reține când face caca. Și apropos de caca, a avut într-o zi diaree și i-am dat câțiva mililitri de soluție de smecta. I-am stricat programul, ca 4 zile n-a mai făcut caca, apoi din nou 4 zile. După asta și-a revenit la ritmul normal de scaun zilnic sau cel mult la 2 zile.

Într-o zi am observat că mijlocul buzei de jos era mov-negru. M-am speriat îngrozitor pentru că ăsta e semn de cianoză, adică proastă oxigenare, adică ceva foarte periculos. Am fost cu ea la medicul pediatru de gardă de la Arcadia și m-a liniștit, a spus că cianoza e când toată buza e mov-albastră. În plus am observat că își mușca/sugea buza de jos, așa că cel mai probabil asta era cauza. N-a mai apărut după aceea.

Și apropos de asta, au început să o deranjeze gingiile. Molfăie continuu uneori, suge buzița de jos, roade pumnulețul. Nu sunt pe cale să iasă, dar o deranjează.

La 3 luni fără o zi am fost la medic la verificarea lunară și am făcut 3 vaccinuri. Știu, unii nu fac niciunul, iar eu le fac și pe cele suplimentare. Ce să fac? Cred în medici și medicină. Am făcut cel național care se face la 2 luni (când ea avea 2 luni se terminaseră vaccinurile de la DSP, așa că am mai așteptat), apoi unul împotriva rotavirusului și încă unul împotriva infecțiilor cu pneumococ. A făcut puțină febră (38.5) cam la 7 ore de la vaccin și i-am pus, după indicațiile medicului, un supozitor de paracetamol 125mg.

În rest, ca și dezvoltare, când e bine dispusă comunică, vorbește în stilul ei (aaa, mmm, țipă de bucurie), zâmbește, râde mai ales când îi vorbești sau când îi cânți. Își coordonează binișor mânuțele, mă prinde de un deget dacă îi pun palma în dreptul feței, dacă o ajut puțin prinde o jucărie și o ține în mânuță. S-a și rostogolit de 2 ori de pe burtică pe spate, dar din ziua aia n-a mai reușit niciodată :) Încep să simt că am companie în timpul zilei!

Viața cu bebe: luna 2

Luna a debutat cu o săptămâna în care fetița a luat foarte prost în greutate. Am observat apoi că a fost o excepție și explicația a fost că am avut un necaz în familie pentru care m-am consumat destul de mult și se pare că i-am stricat și ei starea și mie laptele. Apropos de luat în greutate, pentru luna a doua de viață se pare că bebe ar trebui să ia cam 170-210g/săptămâna. În săptămâna aceea nasoală a mea a luat doar 95g. Ca medie a ieșit totuși bine pentru că în săptămânile dinainte și de după a luat peste 210g, așa că m-am calmat.

Între 6 și 7 săptămâni am avut botezul. A fost foarte cuminte bebe, a plâns doar la final de tot, când i se făcuse probabil foame. Doar că în ziua respectivă am ieșit și la restaurant cu câțiva cunoscuți pentru a sărbători botezul și fetița nu a dormit deloc. Și de atunci cam așa a rămas: nu prea doarme ziua. Noaptea doarme de la 10 la 10, bineînțeles cu vreo 3 treziri de supt, dar ziua doarme doar o oră sau două. Nu cred că e prea bine, dar nici nu am ce să îi fac. Cu plimbatul nu prea mai funcționează, afară nu doarme, cu zgomote de aspirator și ventilator (nu sunt pe bune zgomotele, am o aplicație pe telefon cu diferite zgomote de genul ăsta) nu merge. Așa că o las în ritmul ei.

Și apropos de aplicații pe telefon, am una foarte faină Feed Baby (pe Android), care monitorizează alăptatul, somnul, scutecele, greutatea și înălțimea lui bebe. E foarte complexă și foarte utilă (pentru mine e important să contorizez câte scaune are pe zi, cât doarme pe zi și cum evoluează greutatea).

Mergem acum la plimbare trează, e cuminte dacă e sătulă, dar nu doarme. Se uită foarte atentă la tot ce vede, face ochii mici-mici, dar nu se lasă. Când mă opresc, îi și deschide. Acum cu căldurile care au început, încercăm să ieșim seara pe răcoare (cât de răcoare poate fi pe la 7-8 seara)

Am putut să ies și eu de câteva ori din casă (nu la distracție, ci pe la medici, la stomatolog, la ginecolog). Tati s-a descurcat onorabil, i-a mai dat ceiuț când a simțit că o pălește foamea. Nu i-am dat ceai de capul nostru. La controlul de o lună jumate, medicul ne-a zis să o obișnuim cu ceai pentru că la căldurile din timpul verii va fi nevoie și de ceva hidratare suplimentară, ca să nu o țin permanent la sân. Singurul ceai pe care l-a acceptat nu e chiar un ceai, e Alinan Happy Drink, un praf care se amestecă cu apă plată. E un pic dulce (are fructoză) și îi place. Nu mereu, câteodată îi refuză și pe ăsta, dar în general îl bea.

Cu mâncarea nu suntem încă foarte stabile. Ziua mănâncă la o ora-două, iar noaptea are primul somn de 6-7 ore neîntrerupte. Ceea ce îmi convine, pentru că dorm și eu puțin mai bine cu ocazia asta. Aaa, și e destul de clar, dormim în același pat. Mi-e ușor să o alăptez aproape dormind amândouă. Planul meu pentru luna următoare este să o culc în pătuțul ei pentru primul somn, să văd dacă funcționează. Mi-e că dacă se foiește și nu mă simte lângă ea, o să plângă. Dar o să văd.

Chiar cu o zi înainte să împlinească două luni a vomat de vreo 3 ori destul de mult. Am pus pe seama căldurii și a faptului că a băut foarte mult lapte din cauza setei. Aștept să ne adaptăm amândouă la temperaturile astea.

Și apropos de ginecolog, mi-a zis la controlul postnatal ca mi-a rămas puțin lichid în uter și că dacă o să am vreo scurgere să revin ca să îmi dea  niște antibiotice. Și întrebarea care mă frământă acum (atunci nu mi-a venit) e : dacă se elimină lichidul ăla există riscul de infecție, dar dacă sta acolo nu? După capul meu riscul de infecție este și dacă stă acolo. În fine, aștept rezultatul de la analiza de secreție și poate o să cer atunci mai multe lămuriri.

Îmi cer scuze că postările astea sunt cam haotice așa, scriu și eu ce îmi amintesc :)

 

Aș vrea să vă povestesc câte puțin din experiența mea cu bebelina. Să văd cât îmi mai amintesc. Pentru că primele zile după ce ne-am întors din maternitate sunt puțin în ceață: durerea de la cezariană, lipsa de somn, teama de a nu ne descurca, noutățile de la tot pasul, nesiguranța.

De departe cea mai provocatoare încercare a fost (și încă este) cea a alăptatului. Chiar din prima zi, prima dată când i-am dat sân după ce am venit acasă, după vreo 15 minute broscuța mea s-a pus pe plâns. Și am încercat să o liniștim cu vorbe, cu mângâieri, cu luat în brațe. Nimic nu mergea. Deja începusem cu stângul. Când colo, s-a liniștit imediat după ce am mai pus-o 10 minute la sân și a dormit foarte bine după aia. Și apoi au tot urmat experiențe de genul ăsta: am senzația că s-a săturat (nu mai acceptă sânul în guriță) și apoi în 10 minute plânge. Și trebuie să îi dau din nou. Și apoi eventual să repetăm asta după încă de câteva ori.

Am citit că nu e bine să dai sân atât de frecvent pentru că cică s-ar amesteca laptele digerat cu cel nedigerat și asta n-ar fi prea bine pentru bebe. Apoi totuși am aflat printr-o prietenă indicațiile unui consultant în alăptare: dă-i sân când vrea, fără restricție. Și așa am făcut. Doar că noaptea aș vrea să nu lungim foarte mult alăptarea, ca să mai apuc puțin somn. La fel, dacă vreau să ieșim la plimbare, aș vrea să știu că e sătulă, ca să nu ne întoarcem în grabă (așa cum am pățit de vreo 2 ori) să îi dăm lăptic. Mai nou mi-am luat o pelerină pentru alăptare, ca să pot să alăptez și în public, dar nu am prins încă ocazia.

Alăptez acum la 3 ore, așa cum am fost instruită în maternitate. În primele 2 săptămâni cred că am aplicat greșit programul ăsta. Adică socoteam 3 ore de când terminam alăptarea (care dura, în medie, cam o oră, poate peste, mai ales că, așa cum vă ziceam mai sus, alăptarea la noi nu este o perioadă foarte netă). Apoi mi-am dat seama că de fapt socoteala e altfel, că se calculează de când se începe alăptarea. Și am încercat să fac așa, adaptând puțin (mai amânam uneori alăptarea când ne lungeam prea mult cu masa anterioară) pentru că ajungeam altfel să alăptez aproape permanent.

Aaa, referitor la rănile de la sâni. Da, a fost dureros, usturător și greu. Și încă mai este. Dar nu am avut crăpături pe mameloane, nu am sângerat, așa cum am auzit la prietene. Sper ca perioada cea mai grea din punctul ăsta de vedere să se fi terminat. La spital unde mi s-a spus că dacă alăptez mai mult de 15 minute la un sân o să fac așa-numitele ragade. Și acasă alăptam vreo 45 de minute la fiecare sân. Presupun că totuși s-a referit că nu e bine pentru început să alăptezi așa mult timp deodată. Oricum, la cele 45 de minute nu mi-au căzut încă mameloanele, s-au mai albit, înrozit mai bine spus, dar funcționează mai departe :)

Cu ieșitul la plimbare, am încercat încă de la 2 săptămâni. A fost lejer cât a fost și soțul acasă (acum a început serviciul) pentru că mergeam cu mașina prin diferite parcuri din oraș. Acum e mai greu, o dată pentru că trebuie să manevrez (asamblez) căruțul (de cărat nu trebuie să îl car, doar să îl dau jos din portbagajul mașinii care rămâne în timpul zilei în parcarea blocului), apoi că programul nostru de alăptat îndelungat e greu de adaptat la ieșiri lungi. Așa că mai avem zile (mai ales când vremea e urâtă…când plouă sau când bate vântul) când stăm în balcon. Sper ca vremea să țină cu noi și să ne mai reglăm programul de papa ca să putem ieși mai mult. Nu prea am unde pe aici pe aproape, dar îmi fac curaj și să merg mai departe (pe jos pentru început).

Cam atât îmi vine acum în minte. Dacă aveți experiențe similare, întrebări sau sfaturi, vă rog să mi le adresați.

 

Sarcina mea: burtica

 

burta

Cezariana mea (2)

Vă povestesc ce s-a întâmplat după operație, mai precis după ce am fost dusă la terapie intensivă.

Imediat mi-au fost puși niște ciorapi speciali împotriva formării de cheaguri de sânge (și am trăit aceeași senzație ciudată că picioarele mele nu sunt ale mele). Am fost vizitată apoi din nou de anestezist și de rezidentă și le-am cerut niște apă amândurora. Ambii au uitat să îmi aducă și am suferit puțin de sete până mi-a dat o asistentă niște apă. Când anestezia a început să se ducă, mi-a fost administrat un calmant prin branulă. Între timp mi s-a mai dat și glucoză și încă ceva pentru hidratare. Durerea era medie, dar anestezia nu se dusese de tot. Mi s-a spus că pot cere un calmant mai puternic dacă vreau, dar n-o să mai pot pune copilul la sân în seara respectivă. Și chiar voiam să îl pun. Mi s-a dat și telefonul și am vorbit cu mama și cu soțul. Mi-a dat vestea pe care o așteptam: circumferința craniană 34 cm. Adică super bun!!! (la măsurătoarea de la ultima eco avea 31.5cm). Liniștită de vestea asta, am încercat să adorm, dar nu am reușit. Cele 3 ore de la terapie intensivă mi s-au părut atât de lungi!

După aceea am fost dusă la rezerva mea (la fel, trasă de pe un pat pe altul, practică ce mi se pare foarte nepotrivită). Soțul meu putea veni să mă vadă. A venit pe la 2 și ceva (ora cezarienei a fost 9.30), eram cu perfuzia, cu sonda, cu un tampon mare de vată între picioare pe care îl simțeam plin, cu capul cât mai nemișcat ca să nu am dureri de cap de la anestezie. Dar apoi a venit și bebe cu noi în cameră și n-a mai contat nimic. Au pus-o în pătuț lângă mine și a fost atât de cuminte. La un moment dat au venit și părinții mei (mi-era un pic penibil de tatăl meu cu sonda, tamponul etc), dar sub pătură nu se vedea nimic. Cât au stat ai mei bebe a fost dus la neonato, unde au putut-o vedea prin geam (asta e politica spitalului). Pe parcurs ce a trecut timpul capul patului mi-a fost ridicat mai sus. La 7 soțul meu a trebuit să plece (orele de vizită se termină la 7) și mi-a fost tare greu să rămân singură. Spre seară au venit 2 asistente și m-au ajutat să mă ridic din pat, să merg până la baie să mă spăl puțin pe sâni ca să încerc să îi dau mâncare lui bebe. A fost greu pentru că tăietura durea foarte tare, dar am reușit. Bebe a tras din sân, dar nu curgea mare lucru. Doar ceva transparent. Am aflat mai târziu că ar fi colostru (deși eu știam că ar fi trebuit să fie galben). Mi-au lăsat sonda urinară până a doua zi, deși o simțeam îngrozitor de dureros și aș fi vrut foarte tare să mi-o scoată. La operația pentru chist nici nu am simțit sonda urinară, parcă nici nu era. Pe asta am simțit-o în fiecare clipă.

Mi l-au adus pe bebe și a doua zi la 9 cu același rezultat la sân. După fiecare astfel de masă i se dădea lui bebe lapte praf “completare” (de fapt cantitatea întreagă). Următoarele 2 zile cam în asta a constat: umblat câte puțin prin cameră, vizite repetate ale medicilor de la spital – neonatolog, obstetrician, pus fetița la sân, dat completare, adaptare cu bebe, învățat de la asistente cum se schimbă un scutec, cum se scoate aerul după masă, cum se face băiță. Toate mi-au fost foarte utile!!! Ceea ce am să le reproșez celor de la spital este că nu reacționau mereu când le ceream ceva. De fapt, erau 2 situații: una când apăsam pe butonul din cameră și solicitam ceva (să mă ajute cineva să mă ridic, să îmi dea un calmant) – și la asta reacționau foarte prompt; și a doua când rugam ceva ce nu era urgent, de exemplu să mi-l aducă pe bebe sau să cheme pe cineva de la neonato să aducă completarea de lapte – aici se întâmpla să dureze și peste jumătate de oră să se întâmple ceea ce ceream. Eh, nu poate fi totul perfect.

În ultima seară am fost adunate mai multe mame care se externau în ziua următoare și am fost instruite despre ce produse avem nevoie pentru băiță, ca medicație a lui bebe (calciu gluconic în primele 10 zile și D3 din ziua a zecea), cât lapte să dăm copilului, cum să recunoaștem diareea/constipația/febra și cum să le tratăm. La fel, foarte util!!!

Când m-am întors în cameră i-am spus unei asistente că îmi simt sânii cam tari și cam calzi. A pus un pic mâna și a zis că nu e de glumă, trebuie pus ori bebe la sân, ori pompa, ori ambele, pentru că altfel mă ia din plin furia laptelui și o să fie extrem de dureros. Bebe n-a tras mare lucru așa că mi-au adus pompa. Nici cu ea nu ieșea nimic, deși mă trăgea de nu mai puteam. Mi s-a spus să pun comprese calde. Și așa beteagă cum eram (să nu vă închipuiți că la 3 zile de la cezariană puteam alerga prin cameră, de-abia mă mișcam) mi-am tot pus comprese și am tot încercat să trag cu pompa. Ieșea de acum ceva galben, gras și bun pentru bebe. Din păcate, am dat și cu cremă de mâini pe sâni ca să îi pot masa, crema a ajuns și în lapte așa că a trebuit să îl arunc.

Dar la un moment dat iar n-a mai curs. A venit o a asistentă care m-a tras de sfârcuri de mi-au dat lacrimile și mi-a zis să fac la fel, să insist pentru că altfel o să sufăr mult mai mult a doua zi. Și iar comprese (deja eram udă pe cămașă și pe brâul pus peste operație), și iar pompat și iar bebe la sân. Mi-au adus altă cămașă și alt brâu. Până la urmă am reușit să mulg puțin cu mâna mea, pompa și asistentele nu le-am suportat prea bine. După ce s-au mai detensionat sânii puțin m-am culcat. Bebe a dormit cu mine și am pus ceasul să sune peste 3 ore ca să îi dau, așa cum am fost instruită, lapte. Nu am dormit deloc pentru că mă ridicam (cu mare greutate, normal) la fiecare suflu mai zgomotos a lui bebe, la fiecare oftat, la fiecare sunet al lui.

Cam asta a fost ultima noapte în spital (am dormit adunat cam o oră). Pericolul “furiei laptelui” nu trecuse însă, mi s-a spus ca și acasă să continuu să mulg și să urmăresc să nu las sânii să devină tari. Pe de altă parte a fost foarte bine că mi-a venit laptele în ultima noapte din maternitate, ca acasă probabil n-aș fi știut ce e de făcut ca să nu pățesc mai rău. Acasă însă mă așteptau bunici, mătuși, unchi (ai lui bebe adică), dar spre norocul meu nu au stat prea mult și mi-am trimis soțul imediat să cumpere o pompă pentru sân și am eliberat foarte bine sânii cu ea.

Cam asta a fost experiența cezarienei. Acum, la 3 săptămâni, incizia nu mă mai doare deloc și în afară de niște dureri abdominale (digestive) pe care cică le resimt din cauza faptului că peritoneul a fost tăiat și cusut la loc, mă simt ca nouă.

Cezariana mea (1)

Pe 9 aprilie am făcut cezariana la spitalul particular Arcadia din Iași. Lucrurile s-au desfășurat cam așa:

Cu aproximativ 2 ore înainte de procedură ne-am prezentat la recepție și am fost internată. Am mers împreună cu soțul meu în rezervă unde m-am îmbrăcat într-o cămașă de noapte pusă la dispoziție de ei și am făcut un test non-stress. Pentru că nu avusesem scaun în ziua respectivă și am tendința ca la emoții să mă apuce dusul la baie, am făcut și o clismă. La momentul ăsta soțul meu a plecat, că am considerat că nu e cazul să mă vadă și în timpul clismei.

Cu o jumătate de oră înainte de procedură am fost dusă într-un scaun cu rotile la alt etaj unde era blocul operator și secția de terapie intensivă. Am stat de vorbă cu anestezistul care mi-a pus o branulă. La momentul ăsta echipa medicului meu ajunsese deja așa că am mers în sala de operații tot în scaunul cu rotile. M-am așezat în fund pe masa de operații și am asistat la pregătirile echipei: s-au spălat pe mâini, s-au îmbrăcat în halatele verzi, și-ai pus mănușile, au pregătit instrumentarul. Aveam mari emoții și mi se părea că o să îmi crească și mai mult în timpul operației. I-am zis anestezistului dacă poate să îmi dea ceva de liniștire și mi-a zis că se poate doar după ce scoate copilul, ca să nu îl afecteze.

Mi s-a făcut apoi anestezia în coloană și am început să simt cum îmi amorțesc picioarele. Aveam totuși ceva senzații în ele, adică știam unde sunt poziționate și simțeam cum mi le mișcă asistentele. Mi s-a pus o sondă urinară și am simțit puțin și înțepătura asta, chiar dacă eram 80% anesteziată. Mi-era teamă să nu înceapă operația cât timp eu încă mai simt chestii și le tot ziceam: simt! M-au liniștit spunându-mi că oricum o să testeze dacă simt ceva înainte să facă tăietura. Într-adevăr, când au făcut testul deja nu mai simțeam nimic și au putut începe. Chiar dacă nu se simte nicio durere, există senzații tactile, se simte cum doctorul trage de diferite “componente” ale tale. De văzut nu vedeam nimic pentru că puseseră un soi de cortină între capul meu și locul operației. Între timp, anestezistul îmi dădea mereu oxigen printr-o mască, ceea ce cred că m-a liniștit binișor. Mi s-a spus că va trebui la un moment dat să mă apese pe burtă, ca să împingă fundulețul copilului să poată ieși capul prin incizie. Și m-a apăsat, dar foarte puțin. Și peste câteva secunde s-au auzit și primele scâncete. Au dus apoi copilul pe masa aceea de reanimare ca să îl curețe. Anestezistul mi-a îndreptat capul către acolo ca să o văd. Dacă știți ultimele mele griji, știți și că mă uitam să îi văd căpuțul, să văd dacă are forma aceea ovală specifică a copiilor microcefalici. Și nu vedeam decât mânuțe și picioare. Apoi au înfășat-o bine și mi-au arătat-o. Capul era rotund, deci eram în regulă în primă fază. Mi-au adus-o cu fețișoara lângă fața mea. Mi s-a părut foarte mică, deși am auzit că la cântar ieșise 3.4kg. Dar tot mi se părea mică. Aaaa, și genele. Are niște gene foarte lungi și întoarse. O frumusețe!

Au luat-o apoi și am lăcrimat puțin. Doctorul mi-a zis imediat: Cătălina, nu plânge!!! Și m-am oprit. Se pare că i-aș fi făcut munca foarte grea medicului dacă plângeam (aș fi încordat abdomenul și aș fi stricat aranjarea intestinelor). Operația a mai durat vreo 30 de minute după aprecierea mea. Anestezistul a dispărut și cu masca de oxigen și cu promisiunea de calmant. Nu mai era oricum nevoie, eram liniștită. Mi se părea din conversația medicilor și din tragerile pe care pe simțeam că nu prea voia să se desprindă placenta. Mi s-a zis că se poate întâmpla asta la cât pregesteron am luat la început. În fine, la un moment dat am simțit și un fir care s-a rupt, apoi doctorul care a certat rezidenta pentru modul cum l-a înnodat, apoi după 2 minute a fost gata operația. Echipa a plecat și 3 asistente m-au tras de pe masa de operații pe o masă mobilă. Mi-au ridicat picioarele, nu mai știu de ce anume, dar era tare ciudat că nu mi le simțeam ca fiind ale mele. Eu credeam că picioarele mele sunt la orizontală, când ele de fapt erau prin aer. Ciudat rău!

Am fost dusă cu masa aia mobilă la salonul de terapie intensivă unde am fost transferată din nou pe un pat de acolo.

Va urma…

 

3-9.04.2014

Simptome

Postarea despre săptămâna 39 vine astăzi pentru că mâine avem cezariana!!!

Am fost ceva mai bine săptămâna asta cu respiratul. Cred că bebe a mai coborât puțin și mi-a lăsat un pic de spațiu să respir. În rest, mă cam trezesc noaptea și adorm cu greu înapoi. Dar asta nu neapărat pentru că  stau incomod, ci pentru că îmi sare mediat somnul.

Vizite la medic/analize 

Am fost la o ecografie și a ieșit cam așa: capul ar fi cam cu 2 săptămâni în urmă, burtica doar cu o săptămâna, iar femurul doar cu o zi. În total, avem cam 3050g. În plus, abia acasă am observat că măsurătorile capului erau mai mici decât cu o săptămâna în urmă. Și de aici, panică.

Tratament

Femibion2 1/zi, Acifol 1/zi, Magneziu cu B6 1/zi, No Spa 1/zi la nevoie, Clexane  0.4 /zi, Cetebe cu Zinc 3/zi, Fier (Tot-Hema) 1 fiolă/zi.

Sentimente

Am citit ca disperata pe net de ce ar stagna creșterea capului la bebe (înapoi nu poate da, era clar și o eroare de măsurătoare) și am găsit ceva îngrozitor: microcefalie. Asta e o afecțiune care afectează neurologic pe bebe pe viață, implică retard mental și o speranță mică de viață. I-am dat un sms rezidentei care mi-a scris că sigur e vorba de o eroare de măsurare. Am încercat să mă liniștesc și eu dându-mi următoarele argumente: valorile nu erau totuși atât de mici cât să se încadreze la acel diagnostic, erorile de măsurare sunt într-adevăr mari la finalul sarcinii (acum 2 săptămâni măsurase capul și ieșise că se încadrează la 2.8%, apoi a mai măsurat o dată și a ieșit că se încadrează în 65%, deci precizia nu e foarte…precisă), plus că medicul n-a zis niciodată că ne-am aflat în pericol de așa ceva, iar medicul meu nu e genul care să menajeze pacientele de veștile rele.

Argumentele ne sunt în favoare, dar afecțiunea asta e atât de gravă și de înfricoșătoare, încât tot mi-a ocupat o parte din gânduri și din suflet săptămâna asta. Am reușit la un moment dat să mă detașez de egoismul prin prisma căruia gândeam (în sensul că vedeam lucrurile doar din perspectiva faptului că viața mea va fi un chin, o durere, un sacrificiu) și mi-am dat seama că nici bebe, nici noi nu avem nicio vină. Ea are doar nevoie de multă dragoste din partea noastră, pe care o să i-o acordăm oricum ar fi, oricum ar arăta, oricum ar gândi. Și ea va fi capabilă de dragoste și abia așteptăm să o primim.

Dezvoltarea puiuțului  

În săptămâna 39 probabil că bebelușul tău are cam 50 de centimetri și cam 3000 de grame. În ultimele săptămâni dezvoltarea copilului a presupus mai mult ameliorarea funcției organelor decât constituirea lor. Creierul și sistemul nervos al bebelușului lucrează din ce în ce mai bine, însă procesul de dezvoltare al acestor structuri continuă pe parcursul copilăriei și chiar și în adolescență. De aceea, expunerea la alcool sau droguri, deși nu îi va mai modifica aspectul fizic cauzând defecte de naștere, îi poate prejudicia sever creierul. În această lună creierul copilului s-a pregătit pentru îndeplinirea unor funcții complicate ca respirația, digestia, menținerea activității inimii și mâncatul. Oasele craniului copilului tău sunt încă separate și vor rămâne astfel pentru a permite oaselor să se comprime suficient astfel încât capul copilului să încapă prin canalul de naștere în timpul travaliului (vei observa puncte moi la nivelul craniului sau “fontanele” timp de un an sau mai mult după naștere). 

 Mărime: bebe e cât un praz.

Dimensiunile mele: la începutul săptămânii 39 aveam 67,8kg și 102cm în burul burticii (cu 0,5kg mai mult decât săptămâna trecută și cu 2,5cm!!! mai mult în jurul burticii).

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.